Constanţa, joi 28
august ora 4.30 - Chamonix, vineri 29 august ora 12.30
Cu maşina doldora
de bagaje, am pornit la drum cu destinaţia finală Mont Blanc. Răsăritul ne-a
prins pe Autostrada Soarelui, pe la 10 treceam Oltul, iar la 13 ieşeam din ţară
pe la Porţile de Fier. Traseul prin Serbia a fost extrem de spectaculos, mai
ales că malul românesc este superb. Dunărea la Cazane este impresionantă, iar
statuia lui Decebal este pur şi simplu impunătoare. Drumul până la Belgrad
şerpuieşte pe malul Dunării trecând prin câteva sate destul de cochete, care
aduc mai mult a localităţi din Austria decât din Balcani.
Pe la 16 am
intrat în Belgrad, un Bucureşti mai mic, la fel de aglomerat care păstrează încă
urmele războiului în plin centru. Parcarea de o oră în faţa parlamentului ne-a
lăsat fără 2 euro „no metal”, adică i-am plătit parcagiului într-o bancnotă de
5 euro şi ne-a dat restul în monedă locală. Atmosfera din
centrul Belgradului a depăşit cu mult aşteptările noastre, zona pietonală
aducând mai mult cu o stradă din Italia sau Franţa. Lumea elegant
îmbrăcată, terase cochete, magazine cu ştaif, ordine şi curăţenie.
După vreo 2
ore de hoinăreală am lăsat Belgradul în urmă cu gândul că vom reveni şi ne-am
îndreptat spre Zagreb. Dar ce să vezi? Vecinii croaţi nu prea aveau chef de
muncă, aşa că vreo 3 ore le-am petrecut în vamă. Aici o atmosferă de bâlci,
lume care se întorcea la muncă în occident, români, bulgari, turci, bosniaci,
sârbi stresaţi, agasaţi nervoşi. Se claxona de mama focului, însă în maşina
noastră era atmosferă de spectacol, cu muzică şi veselie!
Am trecut şi de
vamă iar pe la miezul nopţii eram pe lângă Zagreb (autostrada la Croaţi a
costat 35 euro), graniţa cu Slovenia a fost o formalitate şi nici nu ne-am dat
seama când am intrat în Italia (la Sloveni rovigneta a costat 15 euro pentru o
săptămână).
Pe la 7 dimineaţa am făcut o pauză de o oră la Parma şi, lăsând
Milano în urmă, ne-am trezit că în faţa noastră apar munţii. Şi ce munţi!!! Valle
d'Aosta, o regiune superbă a Italiei care se termină în impresionantul tunel
Mont Blanc (total autostradă în Italia – 65 Euro). La Tunel puţină coadă, preţ
de vreo oră, am plătit biletul (dus/întors 54 euro) şi cu radioul pe frecvenţa
indicată am traversat cei aproape 12 km fără să ne dăm seama.
Pe partea
franceză a Mont Blanc-ului eram într-un „wow” general: parapante deasupra Chamonix-ului, zăpadă pe
munte, peisaj de vacanţă. După ce am trecut câteva viaducte impresionante, după
32 de ore de condus, tranzitând vreo 7 ţări, am ajuns la prima destinaţie:
Hotel Terminus Mont Blanc. Un hotel excelent poziţionat, lângă staţia
tramvaiului Mont Blanc, cu o super gaşcă de englezi în recepţie şi servicii
exact pentru ce aveam noi nevoie. Camerele fără fiţe sau televizor, cu patru
paturi, au răspuns esenţial la cele două condiţii: confort şi curăţenie. Ne-am
cazat şi după o tură în micuţul Le Fayet am plecat spre fratele mai mare
Chamonix, pentru a asigura cu colţari şi ultimul membru al echipei.
După o
cercetare rapidă de piaţă, am ales magazinul central Sanglard. Aici ne-am dat
seama că multe dintre investiţiile în echipament făcute în ţară puteau fi
evitate prin închirierea din Chamonix. Dulapuri întregi cu bocanci al căror
preţ de piaţă depăşeşte 500 euro, colţari profi sau orice altceva îţi trecea
prin cap se putea închiria fără nicio garanţie. Doar cardul de credit (de pe
care nu au blocat nici măcar un cent) şi un mic contract de închiriere. În plus,
tipul de la închirieri ne-a făcut un super instructaj referitor la bocanci,
colţari şi alte cele.
Cu bocancii în
traistă, am mai dat o tură pe la Carefour să ne aprovizionăm că deh, nu aveam deja câteva „tone” de mâncare la
noi şi...direcţia hotel pentru o ultimă şedinţă tehnică şi nani. Am uitat să vă spun că am dat o tură şi la
staţia de tramvai pentru a ne procura bilete, însă am fost informaţi că acestea
pot fi cumpărate cu jumătate de oră înainte de plecare.
După aproape două
zile de stat în maşină, paturile de la terminus ni s-au părut regeşti. Păcat că
pe la ora 5, din cauza stresului, am început să ne foim. Pe la 7 toată gaşca
era trează şi gata de echipare chiar dacă hotărâserăm să plecăm în jurul orei
10. Am trântit toate bagajele în mijlocul patului şi am început sortarea: cu
asta ne îmbrăcăm, asta la rucsac, asta rămâne la maşină. Echipaţi, am
făcut o ultimă fotografie de grup în faţa hotelului, am băut o cafea sau un
sirop la barul din colţul gării şi ne-am prezentat plini de elan la „start” unde
începuseră să apară şi profesioniştii. Îi recunoşteam după bocanci, căşti,
corzi şi alte „acareturi”.
Mai erau şi „papucari” care făceau o plimbare cu
trenuleţul, însă marea majoritate era pregătită pentru munte. Nu eram foarte
stresaţi deoarece în prima zi aveam de urcat doar vreo 4 ore, ceea ce nu ni se
părea deloc complicat. Aşa că, în trenuleţ am făcut glume, am mai tras cu
urechea pe la „meseriaşii” care, foarte aroganţi, dădeau explicaţii destul de
sumare. Aveam să ne întâlnim cu ei pe tot traseul, erau GHIZII DE MONT BLANC,
adevăraţi "lupi" în căutare de clienţi. Ne-au vorbit mulţi înainte de a pleca de
importanţa unui ghid pe acest traseu, însă acum la întoarcere pot să vă spun că
din ce am observat - şi am fost foarte
atent - sunt doar nişte domni puşi pe
făcut bani şi pe speriat clienţii. Am văzut pe tot parcursul drumului o forfotă
de ghizi care ar face bine să dea măcar o dungă de vopsea pe traseu! Un parcurs
atât de complicat şi plin de turişti care să nu fie marcat măcar decent mi s-a
părut lucrul cel mai odios din partea celor care se hrănesc din banii turiştilor
ajunşi acolo.
Dar să-i lăsăm pe
ghizi cu business-ul lor... Uite că am ajuns la punctul terminus al Tramway du
Mont Blanc, loc în care un nene profesionist te întreabă de sănătate, se uită
pe la echipamente şi te informează că de acolo în sus camparea este interzisă
(la Tête Rousse era o zonă cu cel puţin 20 de corturi şi am văzut câţiva
alpinişti care plecau de la Goûter spre vârf cu cortul în spinare).
În episodul
următor ascensiunea, etapa cea mai grea: Nid d’Aigle - Goûter
Labels: călătorii, copii, Mont Blanc, munte