Totul a pornit de
la dorinţa de a plimba copiii pe crestele Carpaţilor, pentru a-şi cunoaşte ţara.
Am început în urmă cu 5 ani, cu o echipă numeroasă, în adidaşi şi blugi, cu
rucsacuri doldora de mâncare, echipă din care făceau parte şi nişte copii care
abia împlineau 10 ani şi care nu văzuseră crestele Carpaţilor decât în poze.
Primul traseu, de peste 9 ore, de la Diham la Mălăieşti, avea să ne marcheze
existenţa noastră de „alpinişti”.
Anii au trecut, copiii au crescut, am escaladat împreună Bucegii, Retezatul,
Piatra Craiului şi Făgăraşul, fără niciun fel de probleme. Echipa s-a sudat,
cei mici au câştigat enorm la capitolul încredere şi apoi a venit ideea: de ce
nu Mont Blanc?
Am început să ne
documentăm despre ce presupune o astfel de aventură şi nu ni s-a părut
imposibil, problemele cele mai mari fiind cele de tip logistic şi nu neapărat
cele legate de condiţia fizică sau psihică. Încet, încet ne-am obişnuit cu
ideea că o să plecăm, iar pe 2 iunie aveam deja rezervată cea mai importantă
cazare de pe traseu Refuge du Goûter. La acest refugiu aflat la peste 3800m
altitudine locurile se epuizează în câteva zile de la data deschiderii liniei
pentru booking.
Am încercat
diverse variante de transport cu avionul până aproape de Chamonix însă preţurile
pentru sfârşit de august aruncau bugetul nostru în aer. Aşa că am ales varianta
care s-a dovedit extraordinar de solicitantă: cu maşina. Pe la finalul lunii
iulie s-a conturat clar şi echipa formată din 3 tătici şi trei copii (14-15-16
ani), aşa că am putut să rezervăm şi locurile la refugiul Tête Rousse (3157m)
şi la Hotelul Terminus Mont Blanc din Saint Gervais – Le Fayet.
La începutul
lunii august am început să ne interesăm de echipamente, condiţii meteo,
variante de traseu şi de tot ceea ce putea să ne ajute. Un mare ajutor a venit
din partea companiei TRANSEVREN care ne-a oferit un VAN deosebit de confortabil
pe parcursul celor aproape 5000 km pe care i-am străbătut.
Cu trei săptămâni
înainte de plecare visam noaptea fiecare bucată din traseu! Din nefericire, un prieten alpinist care urma să ne dea câteva indicaţii, cu o săptămână înainte de
momentul plecării noastre şi-a pierdut viaţa chiar pe Mont Blanc. Cred că vreo
trei nopţi nu am mai dormit ştiindu-l un profesionist desăvârşit. Ajunsese de 2
ori pe vârf dar de data aceasta n-a mai apucat să ne dea ultimele sfaturi. Dumnezeu să te odihnească în pace,
Iulian! În ultima perioadă au mai murit, tot pe Mont Blanc, însă pe alte
trasee, vreo 10 alpinişti, aşa că presiunea din partea familiei devenise de
nesuportat, mai ales că urma să plecăm cu cei mici.
Greul cel mare
avea să vină la procurarea echipamentului, în dulapurile noastre de constănţeni
neexistând parazăpezi, colţari, corzi, căşti sau chiar bocancii necesari pentru
asemenea expediţie. După experienţa avută o să vă fac o listă, în ordinea
importanţei, cu ceea ce este neapărat nevoie pentru o ascensiune reuşită:
- Bocanci
cu colţari – o parte a echipei au cumpărat din ţară (bocancii de munte cu legături
clasice pentru colţari şi-au făcut datoria, contrar tuturor părerilor
specialiştilor), alţii i-au închiriat din România, însă ceea ce vă recomand cu căldură este
închirierea echipamentului din Chamonix. Noi am ales magazinul central Sanglard
unde cu 26 euro/zi se pot închiria bocanci şi colţari cu sistem de
prindere automat, cască, ham şi piolet- toate de cea mai bună calitate.
- Rucsac
– 50l nu este nevoie de unul mai mare deoarece o să căraţi lucruri inutile. Noi
am urcat şi coborât kilograme de mâncare de care nu ne-am atins. Din cauza
stresului, efortului, aerului rarefiat, în 48 h am mâncat maxim 3 sandwichuri.
Apa se găseşte de cumpărat la refugii, aşa că în rucsac intră foarte puţine
lucruri.
- Cască
– importantă pe Grand Couloir pentru că mai cad pietricele de la cei care urcă sau coboară….pentru pietrele mari casca nu cred că mai este utilă.
- Hamul
şi coarda – mai toată lumea umbla pe Grand Couloir legată în coardă. Nu mă dau
mare expert în ale alpinismului, însă cred că, dacă unul cade, cu siguranţă îi
trage şi pe ceilalţi după el. Aşa că, spre oprobiul general al profesioniştilor,
am urcat până la 4200m fără coardă, cu toate că am cărat cu noi şi hamuri şi 50m de coardă. Nici măcar copiii nu au simţit nevoia de a
se asigura. Pe porţiunea de gheţar de la Goûter spre vârf poate să fie eficientă
în cazul apariţiilor unor crevase, doar în cazul în care te abaţi de la traseu.
Urmele pe zăpadă se văd foarte bine în cazul timpului favorabil, însă în mai
puţin de jumătate de oră soarele dispare iar zăpada spulberată acoperă traseul…
- Piolet
- ne-a fost de ajutor la trecerea
porţiunii dificile din Grand Couloir.
- Beţe
telescopice – ajută mai ales pe porţiunea de gheţar şi la coborâre, însă nu
sunt musai necesare.
- Până
la Tête Rousse (3167m) am urcat în tricou, însă la coborâre am avut şi mănuşi
în mâini (vremea se schimbă rapid, ninge, bate vântul foarte puternic). Deci nişte
colanţi şi pantaloni de schi, o bluză de corp, un „polar”, o geacă de vânt şi o
geacă de schi au fost mai mult decât suficiente. Cagulă, mănuşi şi cam asta
este.
- Crema
de protecţie solară - noi am
avut dar a rămas la fundul unui rucsac, aşa că încă ne cojim pe nas şi faţă.
- Ochelari
de soare - pe porţiunea de gheţar sunt
foarte bineveniţi
- Parazăpezi
– nu prea am avut nevoie
În episodul
următor o să vă povestesc despre Etapa Constanţa – Chamonix- Nid d’Aigle.
Labels: copii, experienţe, Mont Blanc, munte
